GIMNASTE DE AUR, RECLAME DE TINICHEA

Performanţa recentă a gimnastelor noastre, care au cucerit patru medalii de aur la Campionatele Europene de la Bruxelles, nu a trecut neobservată în spaţiul public românesc. Chiar înainte ca Guvernul să îşi exprime gratitudinea faţă de realizarea fetelor de aur, triumful Sandrei Izbaşa & Co. făcea furori pe internet. Cinci articole din topul celor mai distribuite 10 ştiri ale săptămânii respective au avut ca subiect succesul gimnastelor noastre la Europenele din Belgia, fiind distribuite de 10.000 de ori pe reţelele sociale.

Imediat, premierul Victor Ponta a acţionat în asentimentul opiniei publice, invitându-le pe sportive la Palatul Victoria, şi a anunţat că va dubla toate primele echipei feminine de gimnastică, pentru a da un semnal privind recompensarea performanţei, cât şi în perspectiva Jocurilor Olimpice. Suma totală acordată echipei de gimnastică – în care sunt incluşi şi antrenorii – este de 600.000 de lei.

Potrivit specialiştilor, scenariul are şanse mari să se repete la Olimpiada de la Londra, care bate la uşă. Ce înseamnă acest lucru pentru cei implicaţi? Pentru Bellu şi Bitang, nu va fi decât o reconfirmare a statutului lor de cei mai buni antrenori români. Vor exista evident şi satisfacţii financiare, nu în ultimul rând din partea sponsorilor, şi oferte de colaborare din partea vreunei companii. 

Însă 2012 se anunţă cel mai memorabil an pentru fetele de la Deva. Dacă veterana Cătălina Ponor (24 de ani) şi chiar Sandra Izbaşa (21 ani) sunt obişnuite cu lumina reflectoarelor, “ciocnirea” cu celebritatea poate fi cu două tăişuri pentru tinere ca Larisa Iordache (15 ani), Diana Bulimar (16 ani) şi Raluca Haidu (17 ani). Foarte probabil, acestea au fost deja luate la ochi de diverse firme care vor să se asocieze cu imaginea lor şi să capitalizeze de pe urma succesului fetelor, atât de proaspăt în memoria colectivă. După cum se ştie, Dedeman, companie ce se ocupă cu vânzarea de materiale de construcţii şi amenajări interioare, este sponsor al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, ceea ce nu poate decât să îi sporească capitalul de imagine.

Însă ca şi în cazul Dianei Mocanu, despre care am vorbit la un moment dat în această rubrică, succesul se poate dovedi un măr otrăvit pentru gimnastele şi sportivii noştri care nu ştiu să se vândă, care nu ştiu cât valorează. Sigur, câteva mii de euro pentru o reclamă au capacitatea să le ia ochii unor sportive care ani la rând au câştigat poate salariul minim pe economie. Şi publicitarii ştiu asta. Însă o firmă de marketing sportiv i-ar ajuta să îşi maximizeze potenţialul, să pretindă (financiar) cât valorează şi nu în ultimul rând să îşi asocieze imaginea cu un brand relevant şi respectat.

Şi dacă credeţi că endorsement-ul, cum numesc americanii promovarea unui brand, este o bagatelă sau ceva ce poate fi tratat uşor, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Nadia Comăneci, zeiţa de la Montreal, a promovat acum ceva timp margarina Rama. Pe lângă absurdul situaţiei – o fostă gimnastă de top lăudând calităţile unui produs care este un hazard alimentar – Nadia afirmă că pentru ei băiatul ei Dylan, caută Rama, oriunde s-ar afla. Este ceva ce jigneşte inteligenţa consumatorului, ştiut fiind că Nadia trăieşte în SUA, iar miliardarii nu mănâncă margarină. Cel puţin nu pe Terra.

Este un exemplu clasic de bad endorsement. Metoda e pe cât de simplă pe atât de proastă: luăm o vedetă, îi punem produsul în mână şi aceasta îl laudă. Se încearcă obţinerea facilă şi rapidă a notorietăţii brandului de produs, prin asocierea cu o personalitate faimoasă. Numai că există riscul ca rezultatul să fie ca nuca-n perete. Margarina, aliment care provoacă obezitate şi boli de inimă, nu poate fi asociat cu sportul. Că Nadia a acceptat, pe mulţi bani, este altă poveste, dar credibilitatea ei a fost afectată. Este jenant să fii un simbol al sportului de performanţă şi să vinzi margarina drept “micul-dejun al campionilor”, “bun pentru copii”. Pe când o reclamă cu Nadia la şaorma?

O altă asociere curioasă a fost cea dintre boxerul Doroftei şi iaurtul Actimel. Şi încheiem cu ceva mai recent, deşi din afara sportului: un lanţ farmaceutic susţine trupa Mandinga la Eurovision. De unde şi până unde? Ce legătură au pastilele cu muzica?

În concluzie, pregătiţi-vă de reclame cu Sandra Izbaşa la băuturi carbogazoase, sau cu Larisa Iordache la creme antirid. Doar trăim în ţara tuturor posibilităţilor. Sau nu! Cu o consiliere bună din partea unei firme de marketing sportiv, aşa ceva nu ar fi niciodată posibil. Fetelor, gloria trece repede, aveţi grijă cum o fructificaţi! Şi dacă predecesorii voştri au avut scuze, în epoca informaţiei este inadmisibil să vă lăsaţi manipulate!

Avem sport în România?

Sportul înseamnă adrenalină. Sportul înseamnă dramatism, încleştare, paroxism, reuşita din ultima secundă care decide un meci. Sportul înseamnă anticipaţie. Este unul dintre puţinele fenomene de masă care fac oamenii să nu poată dormi noaptea, în aşteptarea marelui eveniment. Sportul înseamnă condiţii pentru ca fanii să trăiască la maxim experienţa. Sportul NU înseamnă patroni pe toate canalele tv. Sportul înseamnă Sfânta Treime: CLUBURI-SPORTIVI-SUPORTERI. În toate ţările cu sport de calitate, scena este a lor!

Întrebarea noastră este: Avem sport, în adevăratul sens al cuvântului, în România? Vom încerca să oferim un răspuns, în cele ce urmează.

Prin tradiţie, sportul românesc este un monopol: fotbal şi celelalte. Mai au un succes discutabil handbalul, rugby-ul, tenisul. La rândul lui, fotbalul e un monopol perpetuat de mass media: Steaua şi restul. Cu toate acestea, interesul pentru fotbalul intern nu se justifică: deşi performanţele de la mijlocul deceniului trecut încă menţin statistic România printre campionatele de top ale lumii, Liga I a căzut în clasamentul coeficienţilor, urmând să trimită tot mai puţine echipe în Europa. Scandalurile permanente, suspiciunile care planează asupra oficialilor, echipelor şi arbitrilor, au îndepărtat suporterii de stadion. Cluj Arena, de pildă, stadion de lux inaugurat în octombrie 2011, cu o capacitate de 30.000 de locuri, atrage în medie abia 4000 de spectatori per etapă! Şi vorbim de un stadion aflat în inima Clujului, nu la periferie. Evident, nimeni nu îşi dă demisia pentru acest eşec managerial de proporţii.

O cercetare ştiinţifică a calculat legătura dintre media de spectatori în Liga 1 / sezon şi puterea de cumpărare a românilor, între 2006 şi 2011. A ieşit corelaţie negativă. În traducere, când puterea de cumpărare a românilor a crescut, dispoziţia de a vedea fotbal a scăzut.

Aşa se caracterizează bunurile inferioare, conform Wikipedia:

„Bunurile inferioare sunt bunuri care sunt cerute mai puţin atunci când venitul creşte. Este vorba, deci despre bunuri de o calitate îndoielnică.”

Este deci fotbalul românesc un bun de calitate îndoielnică? Statistica nu minte: oamenii ceva mai culţi şi cu un venit cât de cât bun nu au chef să consume „mizeria” de fotbal de la noi. Îşi consumă timpul mai cu folos, chiar dacă, din nostalgie, mai aruncă un ochi pe un Steaua – Dinamo. Dar atât. Morala, verificată de practică, este că grosul publicului e format din spărgători de seminţe si cititori de Cancan.

Aici intervine rolul marketingului sportiv şi aici este o pâine de mâncat. Pasul 1: redeşteptarea interesului fanilor (în special al celor de calitate, cu potenţial financiar). Pasul 2: fidelizarea lor şi stimularea merchandising-ului, consumului, care este o sursă vitală de venit pentru club, sportivi, comunitate locală.

În România mai există sporturi care pot crea emulaţie: de la antemenţionatele handbal, rugby, tenis, la volei şi baschet. Ele pot fi scoase din conul de umbră în care se află printr-o campanie inteligentă de publicitate. Se vorbeşte de comoditatea românilor, dar e o temă falsă. Pentru că omul e gata să se deconecteze de la Facebook două ore, dacă îi promiţi – şi oferi – chiar prin intermediul aceleiaşi reţele, un meci de calitate. Reţelele sociale pot fi folosite în mod pozitiv, să atragă lumea, în special tinerii, înapoi în arene.

Un caz recent de „aşa nu” este tenisul. Degeaba bagi sute de mii de euro în BRD Năstase Ţiriac Trophy, dacă nu stimulezi tenisul pe tot parcursul anului. El iese la rampă doar 2-3 săptămâni şi este expresia unei gândiri pe termen scurt, tipică românilor. Ar trebui turnee futures mai multe şi mai tari, angrenarea publicului în activităţi, şi o campanie tv care să scoată tenisul în faţă, să atragă părinţii şi copiii în fenomen. La noi e parcă mereu acelaşi lucru, Năstase pe afiş cu McEnroe, meci demonstrativ. Nimic de zis, dar de ce nu Năstase cu un puşti / fan?

Concluzia, tristă dar adevărată, este că în România nu există nici sport autentic, nici vedete. Sportul nu este un fenomen de masă, prea puţin o afacere. Competiţiile trebuie popularizate, sportivii trebuie să îşi facă imagine, iar confruntările, dramele, trebuie scoase la lumină. Noi nu spunem că nu există calitate în sportul românesc. Spunem doar că ea nu este valorificată.

Împreună putem schimba acest lucru. Împreună le putem arăta fanilor că există viaţă dincolo de fotbal. Împreună le putem arăta sponsorilor că merită să deruleze campanii de branding şi în alte sporturi. Împreună putem convinge federaţiile şi cluburile că merită să aloce bani marketingului. A trecut vremea proiectelor punctuale: e nevoie de o viziune pe termen lung, viziune cu care venim noi!

Cine n-are fani, să-şi „cumpere”!

Februarie 2012, Italia. O fată de 12 ani din Crotone, aflată în comă de 15 zile, se trezeşte după ce ascultă un mesaj de încurajare din partea idolului ei de la Juventus, Alessandro del Piero. Contactat de părinţii ei, simbolul lui Juve îi trimisese două casete, audio şi video, pentru a-i ajuta recuperarea: „Bună Jade, sunt Alessandro Del Piero. Sper că te vei trezi pentru a vedea multe meciuri ale noastre.” Fata îşi revine după 24 de ore de la ascultarea casetei, iar Del Piero culege aplauze pentru umanitatea sa: „Omul e un sfânt. Zlatan Ibrahimovici ar fi pălmuit-o să o trezească!”

Martie, etapă de Premier League. „Diavolii roşii” Wayne Rooney şi Javier Hernandez ies la încălzire pe terenul celor de la Wolverhampton şi îşi reglează tirul. Una dintre „torpilele” expediate de Rooney ajunge, neobservată, în tribune. A doua zi după victoria cu 5-0 a lui United pe Molineux, presa anunţă că Rooney i-a rupt mâna unui puşti de 9 ani, fan al mancunienilor, chiar cu acel balon trimis în public! Imediat ce află, atacantul lui Manchester United intră pe Twitter şi îi cere scuze „victimei” Jamie Thomas. Ba face chiar mai mult: îi trimite o scrisoare şi un tricou cu autograf.

Aprilie, liga a 5-a din Anglia. Managerul lui Cambridge United, Jez George, le plăteşte din propriul buzunar biletele de intrare celor 80 de fani veniţi să susţină echipa în deplasarea de la Barrow. Iată cum îşi motivează cadoul de 1120 de lire: „Este un gest foarte, foarte mic din partea noastră. Este însă un mare «Mulţumim!» pentru orele pierdute de ei pe drum şi banii cheltuiţi tot sezonul. Am vrut sa fie ceva discret, nu am dorit publicitate. Pentru ei muncim. Vrem să îi facem fericiţi.” La întoarcere, fotbaliştii le cumpără fanilor pizza.

Poate vă întrebaţi ce au în comun aceste poveşti şi de ce fanii trebuie „cumpăraţi”. Am pus ghilimelele de rigoare fiindcă, o vom repeta până lumea va înţelege, sportivii fără fani sunt cuiere de medalii. Poţi să ieşi campion olimpic la Londra, însă dacă nu ai imagine publică şi nu ţii legătura cu fanii, dacă nu cauţi constant să îţi faci unii noi, dacă nu eşti râvnit de media şi sponsori deopotrivă, o să intri foarte repede în manualele de istorie!

Ceea ce au făcut Del Piero, Rooney sau managerul unei echipe din ligile inferioare din Albion, ţine de ADN-ul campionilor. Şi mai ţine de ceva: de tradiţie şi de cultura respectului pentru fan, pentru plătitorul de bilet, pentru cumpărătorul de obiecte promoţionale. În România, de cele mai multe ori, fanii sunt respinşi de cluburi şi ignoraţi / evitaţi de sportivi. Mai grav, preşedinţii de federaţii îi numesc „golani, derbedei, neaveniţi” şi le închid uşile arenelor în nas. Dacă asta oferă, cum ar putea să primească altceva, să nu fie contestaţi? O simplă schimbare de abordare, de comunicare, de marketing sportiv, poate aduce cele două părţi pe aceeaşi lungime de undă. Şi am adăuga la titlu: Cine n-are specialişti în marketing sportiv, să-şi cumpere!

Haideţi să ne gândim la pumnul dat, în urmă cu câţiva ani, de Mihai Stoica unui suporter al Stelei. Haideţi să ne gândim la cum înţeleg echipele să îşi facă imagine, de Paşte sau Crăciun, oferind dulciuri şi haine caselor de copii. Lăudabil, nimic de zis, dar prea puţin! Pentru că legătura cu fanii, cu publicul, este un efort pe care-l faci tot anul, nu doar de Sărbători! E ca şi cum, într-un mariaj, faci gesturi frumoase doar de aniversarea soţiei. Vă garantăm că ea s-ar bucura mai mult dacă ai duce zilnic gunoiul sau ai ajuta-o să spele vasele.

Relaţia cu suporterii este un astfel de mariaj. Şi ne bucurăm să constatăm că unii campioni români au înţeles asta. De pildă, Andreea Răducan, multipla noastră campioană la gimnastică, nu numai că ţine legătura cu cei 5300 de fani ai ei de pe Facebook. Ea le-a oferit, recent, invitaţii la un eveniment de fitness pe care l-a găzduit. Reacţia a fost foarte pozitivă. Răducan realizează şi o emisiune TV la un post de sport, şi este una dintre cele mai apreciate sportive ale noastre, cu o imagine impecabilă.

Mesajul nostru pentru toţi cei implicaţi în sportul românesc este: deschideţi-vă! Nu mai staţi în carapace. Investiţi în imaginea voastră. Imaginea nu se face „la Palat”, dându-vă în spectacol, ci cu fapte! Uneori e nevoie de bani, pentru că o imagine şifonată se repară cu o strategie, cu o campanie. Alteori, e nevoie de puţină bunăvoinţă, de un gest mic care în ochii fanilor valorează enorm. Faceţi proiecte pentru ei. Întindeţi-le o mână. Învăţaţi să îi apropiaţi, şi vă vor fi fideli chiar dacă veţi termina pe ultimul loc. Dacă eşti conducător, învaţă să înţelegi că suporterii şi mass media sunt colaboratori, nu inamici şi nici lingăi! Învăţaţi să „cumpăraţi” fanii, şi ei vă vor cumpăra de-a binelea!

Avem un stadion. Cum procedăm?

Mai puţin de o lună ne mai desparte de finala Europa League de la Bucureşti, programată pe Arena Naţională. Nu vom vorbi aici despre latura sportivă a confruntării, ci despre uriaşul potenţial pe care îl are inima acestei finale – stadionul Naţional, şi despre cum putem fura din know-how-ul specialiştilor europeni care au descins să organizeze ultimul act al competiţiei.

Parafrazându-l pe Maurizio Zamparini, patronul lui Palermo, românii sunt nişte ţigănuşi talentaţi, dovadă că acum câţiva ani, au reuşit să vândă la Nyon blana ursului din pădure, convingând UEFA să acorde finala din 2012 unui stadion care exista doar pe machetă. Am stabilit deci că suntem şmecheri, rămâne de văzut dacă suntem şi buni afacerişti. La momentul scrierii articolului, răspunsul este un mare NU!

Arena de „doar” 234 de milioane de euro a fost inaugurată în septembrie 2011, la meciul cu Franţa, ocazie cu care VIP-urile au mâncat şalău de Nil, iar spectatorii obişnuiţi, hotdog la 10 lei. Nimic de obiectat, numai că, 22 de ani după Revoluţie, românii încă încearcă să se îmbogăţească din vânzarea la suprapreţ. Alt exemplu, de această dată din Liga Campionilor: o revistă dedicată Oţelului costa 50 de lei!

Există însă şi o altă cale, în speţă să oferi spectatorului servicii de calitate. Când la startul meciului cu Benfica, ai doar 5000 de oameni pe o arenă de 55.000 de locuri, ai o problemă uriaşă de marketing! Stadionul trebuie să fie plin, indiferent că acolo joacă Galaţiul (genul de campioană neverosimilă), Steaua (brand care a generat cele mai mari audienţe, şi loco şi la TV) sau două divizionare secunde ce se bat pentru promovare (vezi barajele jucate pe noul Wembley)!

Acest lucru se poate realiza pe mai multe căi, dar toate ţin de ceea ce englezii numesc, generic, „matchday experience”, experienţa la un eveniment sportiv. Nu vă faceţi iluzii, şi la ei preţurile sunt ridicate, doar că acolo se oferă şi calitate. De pildă, cea mai ieftină după-amiază pe Old Trafford (însemnând bilet, program de meci, plăcintă şi ceai) costă 35.60 lire, adică 188 de lei! Un meci pe Emirates te duce la minim 44 de lire, însă face toţi banii. De ce? Pentru că nu este vorba de un simplu meci.

 Este, şi industria nord-americană a sportului o arată poate cel mai bine, o experienţă pentru întreaga familie, o ocazie de a vedea muzeul din interiorul stadionului, de a mânca la restaurantele din incintă, de a le cumpăra soţiei şi copiilor ceva din spaţiile comerciale dedicate, şi, nu în ultimul rând, de a vedea şi un meci spectaculos! Aşadar, money well spent!

Arena Naţională nu se poate lăuda cu astfel de servicii. Nu se poate lăuda nici măcar cu pereţi văruiţi. Standurile de mâncare vin din preistoria marketingului. Dar suntem abia la început, aşa că e loc de mai bine. Subscriem la ideea lui Ionuţ Lupescu, anume că Arena poate fi un important obiectiv turistic al Capitalei. Ea ar trebui să fie inclusă într-un circuit şi vizitată, contra cost, bunăoară după modelul turului pe Camp Nou.
Finala Europa League din 9 mai este un moment de răscruce. Ea ne va oferi o idee despre cum se „vinde” un eveniment de amploare. Tot ea va aduce la cunoştinţa lumii faptul că în România, Bucureşti, există un stadion multifuncţional, unde se poate face ceva, altceva decât a vedea un meci de fotbal!

Vor urma concerte ale unor trupe internaţionale. S-a vorbit de U2, vor veni Red Hot Chili Peppers. Arena Naţională trebuie transformată într-un focar al vieţii sociale şi al comerţului din Capitală. Dacă Primăria şi Consiliul Local nu ştiu cum să facă asta, noi suntem pregătiţi să le dăm o mână de ajutor!

Arena Naţională este noua jucărie a Bucureştiului, dar nu este de ajuns. Momentan, cum remarcau câţiva vizitatori străini, este un loc fără suflet, care trebuie adus la viaţă. Or, asta se poate face doar printr-o infuzie de expertiză în domeniul marketingului sportiv, şi de calitate.

Bomboana de pe colivă, care poate deveni uşor cireaşa de pe tort, este numele absolut neutru, aproape comunist, al stadionului. Chiar dacă normele UEFA pretind o denumire necomercială (cu ocazia meciurilor din cupele europene), nimic nu îi opreşte pe administratori să vândă denumirea arenei unui sponsor potent (de ce nu o companie de telefonie mobilă – Vodafone, Orange sau Cosmote?), care să împânzească stadionul cu reclame.

Şi dacă credeţi că este un fleac, vă spunem că Manchester City încasează 400 de milioane de lire sterline după ce a cedat numele stadionului, pe următorii 10 ani, companiei aeriene Etihad. Concluzia? Posibilităţile de a face bani de pe urma stadionului sunt nelimitate, însă mai trebuie şi conştientizate şi fructificate.

Cum se sinucid profesional sportivii români

“Noi nu ne vindem ţara!” era pe vremuri o lozincă dragă românilor. În secolul 21 însă, o epocă a deschiderii şi a comerţului, o asemenea mentalitate este scurtătura spre faliment. Pentru că, dacă resursele noastre naturale sunt finite, resursele noastre umane sunt infinite. Cea mai importantă resursă a unei ţări sunt oamenii. E mai puţin important pe mâinile cui ajung aurul sau cuprul României – de altfel, noi nu facem politică pe acest blog. Politica noastră este sportul – iar acest domeniu este o adevărată pădure virgină în România.

Întrebaţi un străin despre România şi vă va răspunde cu una dintre variantele: Dracula, Hagi, Nadia, Năstase şi eventual Mutu. Primul ar putea genera o industrie de miliarde de euro în România, dar n-o face, intenţiile oprindu-se la “celebrul” Dracula Park. Următorii trei sunt branduri cu care Ministerul Turismului s-a asociat, într-un târziu, dar care prosperă pentru că au ştiut să se vândă individual. Sunt oameni care au trăit în Occident, au prins “know-how”-ul vestic şi posedă atingerea lui Midas. Cu alte cuvinte, cam tot ce ating “cei trei tenori”, dacă mi-e permis să-i numesc aşa, se transformă în aur. Iar exemplele sunt nenumărate. De la reclame la bănci, la telefonie mobilă, la maşini.

La înălţimi considerabile pentru România au ajuns, în anii 2000, şi liderii naţionalei de fotbal. Mutu şi Chivu au cunoscut notorietatea pe căi diferite – primul, un jucător flamboaiant pe care, la maximul carierei lui, presa îl numea “zeul cu aripi de om”. Al doilea, un profesionist mai degrabă taciturn şi prea serios. Ambii şi-au ratat însă potenţialul. Mutu şi-a frânt gâtul zburând prea aproape de soare (celebrul caz Cocaina), iar Chivu a fugit de presă ca dracul de tămâie. E drept, Cristi şi-a deschis un blog, dar de aici la a-ţi maximiza potenţialul comercial este cale lungă!

Sportivii români nu ştiu să se vândă pentru că nu sunt conştienţi de imaginea lor. Atunci când un câştigător al Ligii Campionilor este mai puţin notoriu (şi apreciat!) decât un fotbalist prins cu droguri, când nu vinde zeci sau sute de mii de produse, ai o problemă de marketing. Ne-am obişnuit să spunem că este vina sistemului. Poate! Dar în acelaşi timp este şi vina sportivilor, care, deşi au păşit în secolul 21, au rămas, sau au fost îndoctrinaţi, la o mentalitate de secol 20.

A te izola în ziua de azi de presă, de fani, a nu avea conturi pe toate reţelele sociale, a nu dialoga cu suporterii tăi pe Twitter sau Facebook, este sinucidere profesională. Devenind un magnet pentru public, sportivii noştri, atât de talentaţi şi medaliaţi la nenumărate competiţii în toate domeniile, ar deveni uşor şi un magnet pentru firme interesate să îşi promoveze produsele. Însă când o dublă campioană olimpică, Diana Mocanu (JO 2000), primeşte doar 5000 de dolari pentru a face reclamă unei mărci de apă minerale, cuvintele sunt de prisos. Este o mostră de ignoranţă şi de neprofesionalism în sportul românesc. Dacă Diana ar fi avut alături un PR, un specialist în marketingul sportiv, ea s-ar fi putut vinde de zeci de ori mai mult. Din nou, a nu avea contract de publicitate când eşti performer, a semna o hârtie doar sfătuit de antrenori şi de părinţi, este sinucidere profesională.

De ce nu s-ar putea petrece şi în România (păstrând proporţiile) ceea ce se petrece afară? De ce Kobe Bryant valorează 140 de milioane de dolari, Maria Sharapova câştigă circa 25 de milioane pe an, iar Cristiano Ronaldo 38 de milioane de dolari, în timp ce Mutu trebuie să îşi vândă casele din Miami pentru a plăti din datoria la Chelsea? Un răspuns ar fi că primii au avut nişte sfătuitori buni. Alt răspuns trebuie căutat în cei 42 de milioane de fani pe care Ronaldo îi are pe Facebook, respectiv 8 milioane pe Twitter.

Cu tot respectul, inclusiv vedetele sportive din România sunt vedete de carton. Foarte puţini sunt cei care sunt recunoscuţi pe stradă şi solicitaţi pentru autografe. Dar, există şi sportivi români care au deschis ochii. Un exemplu notabil este Constantina Diţă, campioana olimpică la maraton din 2008, care a devenit o vedetă mondială pentru că a ştiut să-şi valorifice imaginea peste hotare. Dacă pe străzile din România, Diţă ar fi o cvasi-anonimă, în SUA, unde locuieşte, ea se bucură de apreciere şi notorietate, care se traduc în contracte de endorsement şi diverse apariţii publice, conferinţe sau seminarii.

Chiar dacă morala este una tristă, mesajul nostru este unul optimist. A venit momentul ca sportivii noştri, laureaţi pe toate meridianele, să iasă din linia a doua şi să devină vedetele care merită să fie! Sportul a devenit o industrie, iar talentul lor nativ şi performanţele nu mai sunt principala monedă de schimb, ci doar tichetul de intrare la masa bogaţilor. A venit clipa ca sportivii români să îşi încredinţeze imaginea în mâinile unor specialişti în marketing sportiv, care să îi ajute să ia deciziile optime pentru cariera şi viaţa lor, inclusiv după retragere.

A avea o relaţie bună cu presa, a fi la dispoziţia fanilor pe toate căile posibile (reţele de socializare, sesiuni de autografe, implicarea în proiecte comunitare) fac, în 2012, diferenţa între “un talent care moare speranţă”, cum sunt cu miile în România, şi o vedetă apreciată şi prosperă financiar.

În concluzie, aşa cum vă lăsaţi sănătatea în grija medicilor, lăsaţi-vă sănătatea profesională în grija specialiştilor!

Ei fac sportul, noi îi facem sportivi!

 

Sportul nu este nimic fără fani! Să ne gândim doar puţin... Dacă nu am fi noi cei care să-i urmărim, cei care să-i încurajăm, cei care să le mai spunem o înjurătură printre dinţi atunci când aşteptările ne sunt înşelate şi totuşi continuăm să-i respectăm, cei care să-i ridicăm în slăvi şi să le cântăm imnul, cei care să ieşim în stradă să le mulţumim, dacă n-ar exista transmisiunile radio, tv şi livescore, dacă n-ar exista tribunele pe care noi să le uzăm de fiecare dată când au ei meciuri, ei n-ar exista. S-ar pierde în talentele lor şi ar muri în anonimat. Noi avem nevoie de ei la fel de mult cum au ei au nevoie de noi. Poate chiar mai mult!

De câte ori nu ţi-ai auzit nevasta sau iubita spunându-ţi cu un zâmbet ironic în colţul gurii după o victorie a echipei favorite: „Şi-ţi dau şi ţie ceva că te bucuri aşa?”. Numai cine iubeşte cu adevărat sportul ştie că acel sentiment de mulţumire şi fericire nu se compară cu nimic chiar dacă am tremurat ore bune pe stadioanele şi în sălile lipsite de condiţii: fără o suprafaţă de joc la standarde normale, fără încălzire, fără tribune adecvate şi câte şi mai câte neajunsuri. Sunt probleme reale cu care se confruntă sportul românesc şi pentru care ar trebui să se găsească soluţii viabile pentru redresarea lui. Pentru binele lor şi al nostru!

De aceea, pe lângă emoţiile întinse la maxim pe care le oferim şi ni se oferă, un sport are nevoie (în primul rând) de partea financiară. Iar aici vorbim de un cerc la fel de vicios între ei şi noi.

După cum toată lumea ştie, în alte ţări este o adevărată industrie dedicată fanilor. La noi, exceptând fotbalul poate, există scuza că mai mult nu se poate! Greşit! Cu un minim efort, echipele de handbal, baschet, scrimă, jucătorii de tenis, înotătorii, luptătorii ar putea genera la rândul lor o întreagă afacere pentru cluburile la care sunt legitimaţi. Din păcate, aceştia nu ştiu să-şi atragă fanii şi să-i ţină acolo lipiţi de ei cu bune şi cu rele. Nu ştiu că au în ograda lor adevărate comori neexploatate la maxim. Dacă ar şti, ar duce-o bine şi ei şi jucătorii şi noi...

Într-o lume a tehnologiei, nu putem ignora cerinţele pieţei şi social media. Valoarea unui brand sportiv tinde să devină direct proporţională cu numărul de „like-uri” pe pagina de Facebook, cu numărul de „followers” de pe pagina de Twitter. Ignorarea reţelelor de socializare este o mare eroare a cluburilor şi a federaţiilor autohtone, având în vedere că în ultimul timp, oamenii îşi petrec ore întregi pe zi pe aceste pagini. Şi ca să mă justific, Steaua este cel mai popular brand de la noi are aproape 119.000 de „like-uri” (la ora scrierei acestui post) prin comparaţie cu Barcelona care depăşeşte .... 26 milioane. Lucru posibil şi pentru că au 600 de oameni în departamentul de marketing, unde în cluburile noastre există doar cu numele. În afara fotbalului, cea mai buna echipa de handbal din Romania are aproape 5.000 de fani, iar echipa de baschet Asesoft depăşeşte cu puţin 3.500. Doar aceste două se afla în top 40 la secţiunea sport! Nu e jalnic rezultatul acestei statistici având în vedere că trăim într-o ţară de campioni? Nu e jalnic că ni-i fură cei din afară (vezi cazul Soranei Cîrstea) şi îi afişează în locul nostru ca şi cum ar fi „produsul” (a se citi „omul”) lor? Cum să nu te prindă mâhnirea şi revolta când pe sportivii de lângă tine, pentru care ţipi din toţi rărunchii la meciurile lor, trebuie să-i vezi doar la televizor şi nu pot să-ţi dea şi ţie un autograf pe tricoul preferat?!

Cluburile şi sportivii noştri nu ştiu să se vândă. Ei confundă acest lucru cu patriotismul. Ei au învăţat să fie modeşti, însă au ajuns să confunde modestia umană cu cea profesională. Lauda unor performanţe nu înseamnă lipsă de modestie. În străinătate, imaginea cluburilor şi a sportivilor e vândută pe milioane de euro doar că e asociat cu un produs. La noi, jucătorii au învăţat doar să-şi pună semnătura pe contract, bucuroşi că au mai prins unul, fără a-l citi în prealabil sau fără a-l înţelege. De aceea, mulţi ajung la mâna federaţiilor.

Din păcate, toată lumea ştie cum se face sportul în România. Astfel, vrem să facem mai vizibile problemele din sportul nostru, mai ales cele din spatele scenei după ce s-a încheiat un meci, să facem cunoascute problemele fanilor, să dezbatem mijloacele prin care noi să-i ajutăm să se facă cunoscuţi şi apreciaţi la adevărata lor valoare şi, de ce nu, SĂ NI SE VÂNDĂ!

Şi pentru că este blogul nostru şi pentru că vrem ca toată lumea să ştie cât de important este rolul nostru în sport, vă invit ca toate ideile pe care le aveţi să le împărtăşiţi aici pentru o mai bună funcţionare a cercului vicios.

FOTO: irinamaxim.wordpress.com