Cum se sinucid profesional sportivii români

“Noi nu ne vindem ţara!” era pe vremuri o lozincă dragă românilor. În secolul 21 însă, o epocă a deschiderii şi a comerţului, o asemenea mentalitate este scurtătura spre faliment. Pentru că, dacă resursele noastre naturale sunt finite, resursele noastre umane sunt infinite. Cea mai importantă resursă a unei ţări sunt oamenii. E mai puţin important pe mâinile cui ajung aurul sau cuprul României – de altfel, noi nu facem politică pe acest blog. Politica noastră este sportul – iar acest domeniu este o adevărată pădure virgină în România.

Întrebaţi un străin despre România şi vă va răspunde cu una dintre variantele: Dracula, Hagi, Nadia, Năstase şi eventual Mutu. Primul ar putea genera o industrie de miliarde de euro în România, dar n-o face, intenţiile oprindu-se la “celebrul” Dracula Park. Următorii trei sunt branduri cu care Ministerul Turismului s-a asociat, într-un târziu, dar care prosperă pentru că au ştiut să se vândă individual. Sunt oameni care au trăit în Occident, au prins “know-how”-ul vestic şi posedă atingerea lui Midas. Cu alte cuvinte, cam tot ce ating “cei trei tenori”, dacă mi-e permis să-i numesc aşa, se transformă în aur. Iar exemplele sunt nenumărate. De la reclame la bănci, la telefonie mobilă, la maşini.

La înălţimi considerabile pentru România au ajuns, în anii 2000, şi liderii naţionalei de fotbal. Mutu şi Chivu au cunoscut notorietatea pe căi diferite – primul, un jucător flamboaiant pe care, la maximul carierei lui, presa îl numea “zeul cu aripi de om”. Al doilea, un profesionist mai degrabă taciturn şi prea serios. Ambii şi-au ratat însă potenţialul. Mutu şi-a frânt gâtul zburând prea aproape de soare (celebrul caz Cocaina), iar Chivu a fugit de presă ca dracul de tămâie. E drept, Cristi şi-a deschis un blog, dar de aici la a-ţi maximiza potenţialul comercial este cale lungă!

Sportivii români nu ştiu să se vândă pentru că nu sunt conştienţi de imaginea lor. Atunci când un câştigător al Ligii Campionilor este mai puţin notoriu (şi apreciat!) decât un fotbalist prins cu droguri, când nu vinde zeci sau sute de mii de produse, ai o problemă de marketing. Ne-am obişnuit să spunem că este vina sistemului. Poate! Dar în acelaşi timp este şi vina sportivilor, care, deşi au păşit în secolul 21, au rămas, sau au fost îndoctrinaţi, la o mentalitate de secol 20.

A te izola în ziua de azi de presă, de fani, a nu avea conturi pe toate reţelele sociale, a nu dialoga cu suporterii tăi pe Twitter sau Facebook, este sinucidere profesională. Devenind un magnet pentru public, sportivii noştri, atât de talentaţi şi medaliaţi la nenumărate competiţii în toate domeniile, ar deveni uşor şi un magnet pentru firme interesate să îşi promoveze produsele. Însă când o dublă campioană olimpică, Diana Mocanu (JO 2000), primeşte doar 5000 de dolari pentru a face reclamă unei mărci de apă minerale, cuvintele sunt de prisos. Este o mostră de ignoranţă şi de neprofesionalism în sportul românesc. Dacă Diana ar fi avut alături un PR, un specialist în marketingul sportiv, ea s-ar fi putut vinde de zeci de ori mai mult. Din nou, a nu avea contract de publicitate când eşti performer, a semna o hârtie doar sfătuit de antrenori şi de părinţi, este sinucidere profesională.

De ce nu s-ar putea petrece şi în România (păstrând proporţiile) ceea ce se petrece afară? De ce Kobe Bryant valorează 140 de milioane de dolari, Maria Sharapova câştigă circa 25 de milioane pe an, iar Cristiano Ronaldo 38 de milioane de dolari, în timp ce Mutu trebuie să îşi vândă casele din Miami pentru a plăti din datoria la Chelsea? Un răspuns ar fi că primii au avut nişte sfătuitori buni. Alt răspuns trebuie căutat în cei 42 de milioane de fani pe care Ronaldo îi are pe Facebook, respectiv 8 milioane pe Twitter.

Cu tot respectul, inclusiv vedetele sportive din România sunt vedete de carton. Foarte puţini sunt cei care sunt recunoscuţi pe stradă şi solicitaţi pentru autografe. Dar, există şi sportivi români care au deschis ochii. Un exemplu notabil este Constantina Diţă, campioana olimpică la maraton din 2008, care a devenit o vedetă mondială pentru că a ştiut să-şi valorifice imaginea peste hotare. Dacă pe străzile din România, Diţă ar fi o cvasi-anonimă, în SUA, unde locuieşte, ea se bucură de apreciere şi notorietate, care se traduc în contracte de endorsement şi diverse apariţii publice, conferinţe sau seminarii.

Chiar dacă morala este una tristă, mesajul nostru este unul optimist. A venit momentul ca sportivii noştri, laureaţi pe toate meridianele, să iasă din linia a doua şi să devină vedetele care merită să fie! Sportul a devenit o industrie, iar talentul lor nativ şi performanţele nu mai sunt principala monedă de schimb, ci doar tichetul de intrare la masa bogaţilor. A venit clipa ca sportivii români să îşi încredinţeze imaginea în mâinile unor specialişti în marketing sportiv, care să îi ajute să ia deciziile optime pentru cariera şi viaţa lor, inclusiv după retragere.

A avea o relaţie bună cu presa, a fi la dispoziţia fanilor pe toate căile posibile (reţele de socializare, sesiuni de autografe, implicarea în proiecte comunitare) fac, în 2012, diferenţa între “un talent care moare speranţă”, cum sunt cu miile în România, şi o vedetă apreciată şi prosperă financiar.

În concluzie, aşa cum vă lăsaţi sănătatea în grija medicilor, lăsaţi-vă sănătatea profesională în grija specialiştilor!