Avem sport în România?

Sportul înseamnă adrenalină. Sportul înseamnă dramatism, încleştare, paroxism, reuşita din ultima secundă care decide un meci. Sportul înseamnă anticipaţie. Este unul dintre puţinele fenomene de masă care fac oamenii să nu poată dormi noaptea, în aşteptarea marelui eveniment. Sportul înseamnă condiţii pentru ca fanii să trăiască la maxim experienţa. Sportul NU înseamnă patroni pe toate canalele tv. Sportul înseamnă Sfânta Treime: CLUBURI-SPORTIVI-SUPORTERI. În toate ţările cu sport de calitate, scena este a lor!

Întrebarea noastră este: Avem sport, în adevăratul sens al cuvântului, în România? Vom încerca să oferim un răspuns, în cele ce urmează.

Prin tradiţie, sportul românesc este un monopol: fotbal şi celelalte. Mai au un succes discutabil handbalul, rugby-ul, tenisul. La rândul lui, fotbalul e un monopol perpetuat de mass media: Steaua şi restul. Cu toate acestea, interesul pentru fotbalul intern nu se justifică: deşi performanţele de la mijlocul deceniului trecut încă menţin statistic România printre campionatele de top ale lumii, Liga I a căzut în clasamentul coeficienţilor, urmând să trimită tot mai puţine echipe în Europa. Scandalurile permanente, suspiciunile care planează asupra oficialilor, echipelor şi arbitrilor, au îndepărtat suporterii de stadion. Cluj Arena, de pildă, stadion de lux inaugurat în octombrie 2011, cu o capacitate de 30.000 de locuri, atrage în medie abia 4000 de spectatori per etapă! Şi vorbim de un stadion aflat în inima Clujului, nu la periferie. Evident, nimeni nu îşi dă demisia pentru acest eşec managerial de proporţii.

O cercetare ştiinţifică a calculat legătura dintre media de spectatori în Liga 1 / sezon şi puterea de cumpărare a românilor, între 2006 şi 2011. A ieşit corelaţie negativă. În traducere, când puterea de cumpărare a românilor a crescut, dispoziţia de a vedea fotbal a scăzut.

Aşa se caracterizează bunurile inferioare, conform Wikipedia:

„Bunurile inferioare sunt bunuri care sunt cerute mai puţin atunci când venitul creşte. Este vorba, deci despre bunuri de o calitate îndoielnică.”

Este deci fotbalul românesc un bun de calitate îndoielnică? Statistica nu minte: oamenii ceva mai culţi şi cu un venit cât de cât bun nu au chef să consume „mizeria” de fotbal de la noi. Îşi consumă timpul mai cu folos, chiar dacă, din nostalgie, mai aruncă un ochi pe un Steaua – Dinamo. Dar atât. Morala, verificată de practică, este că grosul publicului e format din spărgători de seminţe si cititori de Cancan.

Aici intervine rolul marketingului sportiv şi aici este o pâine de mâncat. Pasul 1: redeşteptarea interesului fanilor (în special al celor de calitate, cu potenţial financiar). Pasul 2: fidelizarea lor şi stimularea merchandising-ului, consumului, care este o sursă vitală de venit pentru club, sportivi, comunitate locală.

În România mai există sporturi care pot crea emulaţie: de la antemenţionatele handbal, rugby, tenis, la volei şi baschet. Ele pot fi scoase din conul de umbră în care se află printr-o campanie inteligentă de publicitate. Se vorbeşte de comoditatea românilor, dar e o temă falsă. Pentru că omul e gata să se deconecteze de la Facebook două ore, dacă îi promiţi – şi oferi – chiar prin intermediul aceleiaşi reţele, un meci de calitate. Reţelele sociale pot fi folosite în mod pozitiv, să atragă lumea, în special tinerii, înapoi în arene.

Un caz recent de „aşa nu” este tenisul. Degeaba bagi sute de mii de euro în BRD Năstase Ţiriac Trophy, dacă nu stimulezi tenisul pe tot parcursul anului. El iese la rampă doar 2-3 săptămâni şi este expresia unei gândiri pe termen scurt, tipică românilor. Ar trebui turnee futures mai multe şi mai tari, angrenarea publicului în activităţi, şi o campanie tv care să scoată tenisul în faţă, să atragă părinţii şi copiii în fenomen. La noi e parcă mereu acelaşi lucru, Năstase pe afiş cu McEnroe, meci demonstrativ. Nimic de zis, dar de ce nu Năstase cu un puşti / fan?

Concluzia, tristă dar adevărată, este că în România nu există nici sport autentic, nici vedete. Sportul nu este un fenomen de masă, prea puţin o afacere. Competiţiile trebuie popularizate, sportivii trebuie să îşi facă imagine, iar confruntările, dramele, trebuie scoase la lumină. Noi nu spunem că nu există calitate în sportul românesc. Spunem doar că ea nu este valorificată.

Împreună putem schimba acest lucru. Împreună le putem arăta fanilor că există viaţă dincolo de fotbal. Împreună le putem arăta sponsorilor că merită să deruleze campanii de branding şi în alte sporturi. Împreună putem convinge federaţiile şi cluburile că merită să aloce bani marketingului. A trecut vremea proiectelor punctuale: e nevoie de o viziune pe termen lung, viziune cu care venim noi!